Starlink este unul dintre proiectele SpaceX, deținut de Elon Musk, președintele Tesla. Prin intermediul acestui proiect se dorește conectarea întregii lumi la internet, chiar și în cele mai izolate zone.
În mare parte, accesul la internet în prezent este posibil printr-o rețea subterană de fire ce asigură conectivitatea. Din păcate, acest proces este extrem de costisitor și dificil de implementat, lăsând o bună parte a lumii fără acces la internet. Totodată, internetul prin sateliți obișnuiți implică un satelit amplasat la 35.7853732 kilometri depărtare în spațiu. Deși această opțiune poate accesa zone unde cablurile nu pot ajunge, un satelit trebuie să deservească o populație extrem de mare, ceea ce minimizează conectivitatea și generează întârzieri ale semnalului din cauza distanței parcurse.
Aici intervine Starlink, un proiect al cărui plan este ca până în 2024 să amplaseze cel puțin 6.000 de sateliți în spațiu. Prin amplasarea mai apropiată de pământ a sateliților, Elon Musk susține faptul că se reduce întârzierea în conectivitate pe care o întâlnim în cazul sateliților obișnuiți. Pentru Starlink este nevoie de mulți sateliți care se vor conecta între ei. Ca un consumator să se contecteze la ei, este nevoie de o antenă de mărimea unei pizza. Sateliții Starlink sunt amplasați la o altitudine de 482 km departare de Pământ, în orbita joasă.
Aceștia folosesc un ruter ce trebuie să stea pe sol, permițând comunicarea prin satelit, nu prin stâlpi. Odată conectat terminalul terestru, acesta se va conecta automat la cel mai apropiat satelit Starlink. Satelitul comunică apoi cu cea mai apropiată stație terestră sau gateway care furnizează internetul. Gateway-urile sunt amplasate în întreaga lume, dar acestea trebuie să fie relativ aproape pentru a se putea obține conectivitatea la internet.
Există o problemă pe care Starlink o poate genera și anume posibilitatea ca în zonele în care sunt amplasați mulți sateliți de acest gen, aceștia să sufere un accident. În eventualitatea unui accident, sateliții s-ar dezmembra, iar în spațiu ar rămâne enorm de multe resturi. Teoretic, resturile Starlink rămase în spațiu ar putea să interacționeze cu alte obiecte, precum alți sateliți, producând mai multe distrugeri și creând și mai multe resturi. Acest fenomen este numit Sindromul Kessler. Teoria sindromului Kessler a fost propusă de Donald J. Kessler, om de știință de la NASA, în 1978, și a fost utilizată pentru a descrie o coliziune în cascadă cu autoîntreținerea resturilor spațiale în zona de orbită joasă.
Cei de la Starlink au înțeles problema și au venit cu o soluție. Starlink a scos un nou tip de satelit. Un satelit negru, ale cărui părți strălucitoare au fost îmbrăcate cu material negru pentru a reduce cantitatea de lumină reflectată. Cunoscătorii spun că nu este suficient și că o bună parte de lumină se va reflecta în continuare.
O altă problemă a sateliților Starlink este reprezentată de faptul că aceștia strălucesc precum o stea pe cerul nostru. Nu doar că arată ca o stea, dar sateliții pot împiedica astronomii în încercarea lor de a observa posibile amenințări pentru Pământ, precum asteroizi sau alte obiecte care ar putea lovi Pământul. Acest lucru poate reprezenta o amenințare pentru siguranța planetei noastre în cazul unor pericole de natură spațială.
“Starlink este ideal pentru zonele de pe glob în care conectivitatea a reprezentat de obicei o provocare”, se menționează pe site-ul Starlink. “Fără a fi constrâns de infrastructura terestră tradițională, Starlink poate furniza internet de mare viteză în locații în care accesul a fost nesigur sau complet indisponibil”, ne informează site-ul companiei.
Articol de Victoria Nănău
