Continuăm discuția cu dl. prof. univ. dr. Mircea Beuran, care și-a dedicat activitatea profesională și științifică dezvoltării chirurgiei în România, promovând și încurajând elaborarea de materiale și de ghiduri care să îi ajute în cariera profesională pe tinerii medici.
***
Diana Lupu: Ne puteți descrie o zi din cadrul secției de Chirurgie III? Care este volumul de operații într-o zi?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Pot să vă spun că ziua de muncă începea la ora 7. Între 7.00 și 7.30 se treceau în revistă trei pacienți care veneau trimiși din ambulatoriile unor spitale sau poate veneau chiar direct să întrebe anumite lucruri vizavi de faptul că rude de-ale lor, vecini, prieteni au fost operați în Floreasca și întrebau dacă patologia lor poate fi rezolvată. La 7.30 începea raportul de gardă: noi, la Floreasca, avem trei etaje de chirurgie, fiecare etaj reprezintă o secție, cele trei etaje formează clinica sau disciplina de chirurgie. Disciplina de chirurgie are partea academică, partea didactică, partea de instruire a studenților, rezidenților și doctoranzilor, dar au muncă integrată în secțiile acestea amintite, cele trei. Raportul de gardă fiind unitar, se cunoaște foarte bine patologia din gardă, ce internări s-au făcut, ce s-a rezolvat, ce pacienți rămân cu semne de întrebare vizavi de explorările care se fac în ziua respectivă și, bineînțeles, se predau niște pacienți-problemă de la o gardă la cealaltă, astfel încât medicul să cunoască destul de multe amănunte legate de acești bolnavi, pentru că, de foarte multe ori, acești bolnavi-problemă sunt deja intubați, nu li se mai poate face o anamneză, o discuție, o cunoaștere și atunci lucrul acesta, preluarea bolnavilor critici, se face în cadrul raportului de gardă. În jur de 8.20 -8.30, cam o oră, dura raportul de gardă, apoi se mergea și se făcea vizita cu toate echipele operatorii care aveau bolnavi în terapie intensivă. Aici era o discuție interdisciplinară, la care participau medicul terapeut intensiv împreună cu chirurgul, dacă erau probleme pe caz la politraumatizați, dar și cu neurochirurgul, ortopedul, plasticianul, dacă se semnala o problemă sau alte tipuri de leziuni. Discuția era multidisciplinară, se dădeau recomandările necesare și totodată și medicul care urma să intre în gardă participa și cunoștea toate cazurile din terapia intensivă. Ulterior, se mergea pe secție și se făcea vizita. Vizita pe secție lua în discuție fiecare caz, fiecare caz însemnând o prezentare pe care medicul rezident trebuie să o facă privitor la ziua internării, ziua postoperatorie etc., ce probleme au apărut, ce probleme sunt pozitive, ce probleme sunt negative, ce sugestii există pe unele cazuri, dialogul se încinge și cu medicii specialiști, cu medicii primari și cu cei din sistemul universitar, deoarece varietatea cazurilor este foarte crescută în urgență. După ce se termină și această vizită și lucrurile se liniștesc pe secție, se începe programul operator. Programul operator de la etajul II chirurgie are trei săli de operație, media fiind între 2-4 operații pe sală. Ele se grupează după operații septice, aseptice, adică curate sau supurate, și de o amploare mai mică, medie sau mare, în așa fel încât echipele operatorii să fie alcătuite din medicii curanți, medicii rezidenți, iar acolo unde este nevoie echipa este întărită cu încă un medic primar sau, dacă e necesar, și de șeful de secție, pentru a participa și a face timpii principali, astfel încât o zi de bloc operator poate să aducă 10-12 operații în medie. Pot să vă spun că sunt și vârfuri de sarcină în unele perioade la Floreasca, și anume dacă, Doamne ferește, ai un accident colectiv, te poți trezi cu 20-30 de internați, nu îi ai pe toți la chirurgie, dar echipa este suprasolicitată pentru că trebuie văzuți toți: unii sunt de chirurgie, alții de vasculare, alții de neurochirurgie, pentru alții se fac echipe mixte, la care participă și chirurgul, și așa mai departe. Noi nu ne propunem un palmares chirurgical, pentru a ne arăta pe ce poziție suntem pe podium, dar din analiza anilor trecuți pot să vă spun că erau în medie 9 500 până la 11 000 de operații pe secție, într-un an. Nu se făcea patologie foarte ușoară, de regulă veneau cazurile din București de peste tot, din împrejurimile Bucureștiului și de foarte multe ori chiar și spitalele județene din jurul Bucureștiului trimiteau cazuri de o anumită complexitate, fie din cauză că nu aveau echipamentele necesare, fie că nu aveau o integritate a echipelor care trebuiau să lucreze, unora le lipseau chiar anesteziștii, deci am avut situații în care un anumit tip de spital nu avea anestezist. Exista unul singur căruia i se termina programul și rămâneau fără anestezist. Sunt zile în spital în care nu știi când apare soarele, nu știi când pleacă luna la culcare, este o zi plină de muncă de dimineață până seara de cele mai multe ori, seara se termină întotdeauna cu o contravizită pentru a se vedea bolnavii operați, a verifica anumite stări care pot apărea postoperator, uneori este nevoie ca echipa să intervină din nou la unele cazuri sau complicații care pot apărea chiar și la trei, patru, cinci zile postoperator. De obicei, nu ai liniște și pleci mereu cu gândul dacă mă sună? Știi ca sunt 2-3 pacienți cu probleme și respiri ușurat dimineața când vii și constați că a fost liniște pe secție.
Diana Lupu: Care este procentajul de patologie oncologică din ceea ce tratați?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Procentajul este cam de 60%, din cauză că patologia aceasta oncologica are două fațete: o fațetă este chirurgia în urgență a complicațiilor în patologia oncologică a tubului digestiv și a glandelor anexe (ficat și pancreas) și lucrul acesta este dat fie de hemoragii, fie de ocluzii, fie de perforații cu peritonită. De foarte multe ori, plasarea leziunii nu trimite bolnavul cu o simptomatologie care sa-i dea de gândit, pacienții aceștia povestesc că în urmă cu o lună, două au apărut niște semne, dar și tata avea semnele acestea, mai lua o aspirină, mai lua mai știu eu ce medicament, se liniștea și m-am gândit că poate și eu voi beneficia de automedicația aceasta și, de fapt, te trezeai că vine cu o ocluzie sau cu o hemoragie sau cu o peritonită printr-o perforație de organ cavitar. O a doua categorie este a celor care au început să înțeleagă că, dacă provin din familii în care părinții sau bunicii au avut cancer, e bine să se controleze și la controlul acesta se ajunge să se găsească, în urma investigațiilor, formațiuni cu impact tumoral, în diferite stadii. Fie că este o endoscopie superioară sau inferioară cu biopsie, fie că face o tomografie de control, se depistează că undeva în structurile lui biologice se formează o tumoră și atunci oamenii aceștia sunt într-o etapă preventivă, să zicem, de prezentare la medic. Lucrul acesta îl ajută și pe pacient, îl ajută și pe doctor, pentru că atitudinea într-o complicație și într-o degradare biologică într-o etapă complicată a bolii e una, iar o altă atitudine este atunci când starea biologică a pacientului este încă bună și poți, după stadialitate, să faci terapia chirurgicală conjugată apoi cu cea oncologică.
Diana Lupu: Care este frecvența cancerelor digestive în 2022? Alimentația tip junk food favorizează apariția acestora? Ce tip de alimentație ne protejează de cancerele digestive?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Procentul de cancer digestiv este în creștere și este în creștere vădită în România și în spitalele din România și, din discuțiile pe care le avem, cancerul de esofag, cancerul de stomac, cancerul de colon, cancerul de rect, cancerul de ficat, de pancreas, chiar de intestin subțire, care era mai rar, au apărut. Lucrul acesta provine, credem, ca urmare a faptului că alimentația aceasta, să o numim nesănătoasă, presupune o mâncare pe care nu o mai gătim în casă, ci o luam de la colțul străzii, și aici ma refer la un sandwich, la fast food pe care le mănâncă fiecare când poate, în timp ce lucrează la calculator, vorbește la telefon. Modul în care se pregătește această mâncare, calitatea alimentelor, toate contribuie, dar nu pot să vă spun că există un vinovat, ci există mai mulți vinovați, iar la vinovați intrăm toți. De ce spun că suntem toți vinovați? Mă refer la faptul ca toată mâncarea provine din natura de unde vine materia primă, în agricultură se folosesc pesticide cu îngrășăminte, animalele, păsările sunt hrănite cu mâncare făcută din proteine și tot felul antibiotice, vaccinuri etc. Un alt factor important este și modul de pregătire al acestor mâncăruri nesănătoase: unul e fiert, altul e copt, altul e prăjit, altul mănâncă crud toate lucrurile acestea, plus faptul că sunt pline de conservanți, pentru că ele trebuie să stea și în galantar destul de mult dacă nu se cumpără cu o frecvență foarte mare. Deci avem o chimie care lucrează în detrimentul modului în care suntem setați biochimic, practic toată viața asta a noastră nu e decât o reacție chimică, biochimică, astfel încât unele lucruri le putem prelucra, iar altele provoacă stricăciuni în organismul nostru. Practic, dacă noi am înțelege să avem tradiționalele trei mese pe zi, prima mai bogată, medie la prânz și mai săracă seara, să nu te culci, cum se spunea, cu burta plină, lucrul acesta ar da, să spunem, calitatea fiziologică de prelucrare a alimentelor. Ar trebui să renunțăm la o seamă de ingrediente, E-uri, conservanți, coloranți etc. care, în timp, vedem că produc tot felul de modificări patologice în organism și lucrul acesta ar însemna să se gătească în casă, să nu avem o mâncare care să țină și o săptămână dacă nu ai frigider, lucrul acesta când se va înțelege probabil că va fi un câștig pentru fiecare pacient în parte. Mai mult, trebuie să fie atenți cei care provin din familii cu părinți, bunici cu tot felul de tumori. Regula spune acum că, dacă părintele a descoperit că are o tumoră canceroasă la 60 de ani, tu măcar la 45 de ani să începi să-ți faci faci niște controale pentru a putea să previi sau să sesizezi din vreme niște modificări, deoarece ne-am învățat cu termenul de mutație de la virusul ăsta care tot se „mută”, așa și celulele acestea canceroase au mutațiile lor. Nu este obligatoriu ca, dacă un părinte a avut cancer de colon, să faci același tip de cancer, tu poți să faci un alt tip de cancer, în urma mutațiilor care au apărut între timp. Referitor la modul de pregătire a alimentelor, varianta cea mai fiziologică este pregătirea prin fierbere. Dacă se folosește la prăjeli uleiul în mod repetat și nu se schimbă, nu face altceva decât să ducă la apariția unei substanțe chimice care poartă numele de acroleină și care este cancerigenă. La fel pot spune și despre carnea care se gătește pe grătar: există o tehnică specială de gătit carnea pe grătar, altfel resturile acelea de arsură care rămân pe aliment au și ele un impact negativ, putând produce boli maligne la nivelul tubului digestiv. Fumatul, inclusiv modalitatea de a fuma tot felul de noi invenții, și de aceea nu mă refer doar la țigările cu tutun, vă spun ca medic ce am văzut în spital a fost că incidența a crescut și la fumătorii de forme noi de țigări, consumul excesiv de alcool – și acestea dau modificări de tip oncologic fie la nivelul ficatului, fie pe esofag, fie modificările care apar în structura ficatului și la nivelul tubului digestiv sunt tumori care pot apărea. Mai mult, trebuie controlat pentru că pot să apară polipi pe diferite segmente ale tubului digestiv, și unii dintre ei se pot transforma în polipi maligni. Una este să îți faci controale de endoscopie la intervale regulate, fiecare decadă de vârstă are intervalul ei de timp de control, dar în anumite etape poți să faci polipectomie endoscopică, deci să nu ajungi sa se transforme polipul într-o tumoră malignă, ci să poți să îl scoți într-o variantă în care modificările respective nu au apărut. În privința modului nostru de a conviețui cu mediul înconjurător, există un program al Organizației Mondiale a Sănătății numit „One Health”, „o singură sănătate”, lucrul acesta trebuie înțeles de fiecare că toate vin din agricultură, din zootehnie, din mediul înconjurător, țin de modul în care îți pregătești alimentele, de modul în care îți crești animalele, cum ți le pregătești, cum mănânci toate lucrurile acestea. Dacă fiecare dintre noi ar retușa obiceiurile ar fi bine; nu pot să spun excesul având în vedere că toate au rețete, rețetele acestea sunt date dacă ne uităm de exemplu la E-uri sau la unele ingrediente, se calculează la suta de grame de aliment, dar am mai dat exemplul acesta. Dacă te uiți la omul care lucrează în construcții, el își cumpără o jumătate de kilogram de salam, păi față de suta de grame are de cinci ori mai multe ingredient, E-uri etc, dacă înmulțești cu 265- 300 de zile de lucru, văd ca mănâncă kilograme sau zeci de kilograme din toxicele respective. Părerea mea este că educația trebuie să înceapă de la vârste mici, de la grădiniță chiar, oamenii să înțeleagă că e obligatoriu să păstreze curățenia, să întrețină mediul înconjurător, să trăiască într- o lume mai curată, să putem scoate din pesticide, insecticide lucruri care n-au decât valoarea de a produce ceva, de a vinde ceva, de a face un plus-produs, dar nu se înțelege că toate lucrurile acestea, chiar dacă te ajută să faci bani, până la urmă îți distrug sănătatea.
Diana Lupu: Factorul genetic este important în apariția cancerului. Care este procentajul apariției cancerului la un copil ai cărui părinți au suferit de această boală?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Factorul genetic este foarte important în oncologie și trebuie urmărit, pentru că pot apărea mutații genetice și vă spun că nu degeaba există controlul acesta prenupțial, în care cei doi parteneri trebuie să își facă niște analize particularizând și bolile părinților, ale bunicilor, dacă se cunosc, dar și pentru calitatea lor de viitori părinți, pentru că uneori fie că nu ai voie să ai un produs de concepție, deoarece va apărea o problemă serioasă cu viitorul copil sau e bine să fii pregătit să cauți, astfel încât din timp să poți să previi apariția, dar nu numai apariția, că poate e mai greu, însă dezvoltarea și complicarea unei formațiuni tumorale, având în vedere că bolile oncologice sunt pe stadii, de la stadiul in situ până la stadiul patru, care înseamnă tumori, ganglioni și metastaze. Fiecare stadiu în parte are conduita lui și numai stadiile mici sunt cele cu succes, deja stadiile avansate nu reprezintă decât muncă, consum nervos și material, și de sănătate efectiv, iar totul merge pentru a prelungi viața, nu și pentru a îmbunătăți calitatea vieții. Pentru înțelesul tuturor, pot să spun că procentajul nu este de 100% sigur ca un copil care provine din părinti cu istoric medical care au avut cancer să dezvolte și el această boală, dar poate apărea situația în care nu apare boala la primul descendent, dar o face al doilea descendent, practic sare o generație. În spatele fiecăruia dintre noi stau doi părinți și patru bunici, un melanj de șase, melanjul de șase vine din alți șase din spate și tot așa. Cum se amestecă genele e ceva aleatoriu, dar sunt situații în care densitatea genelor, existând mai mulți și bunici, și părinti bolnavi de cancer, este mult mai mare și atunci rata poate să se apropie de un procent foarte mare. Din această cauză nu este 100% pentru că el poate să aibă un procent mai mare, dar nu la primul descendent cancer, ci la copilul lui.
Diana Lupu: În 2006, ați menționat într-un interviu că ați făcut aproximativ 19 000 de operații. La câte operații ați ajuns astăzi?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Eu am împlinit 40 de ani de chirurgie, în 40 de ani de chirurgie nu am operat zi de zi, dar dacă scad sâmbăta și duminica, cu toate că ați văzut ca am fost criticat ca m-am dus și duminica la operații, de luni până vineri, într-un an de zile, sunt cam 261 de zile lucrătoare, media mea este de trei operații. Eu vă spun cu sinceritate, media este de trei, dar am făcut și cinci operații pe zi, și șase, și opt, am maximul într-o gardă și jumătate, când am participat la optsprezece operații, încât la ieșirea din spital am adormit la primul semafor, în mașină. Eram extrem de obosit, însă dacă cineva face un calcul la 40 de ani cu 261 de zile și cu trei operații pe zi, o să vadă că am în jur de 30 000 de operații, operații la care am fost eu mâna întâi, operații la care am participat să ajut, operații demonstrative împreună cu echipe din străinătate. Nu m-a obosit chirurgia niciodată, nu conta la a câta operație trebuia să particip și să intru, mă simțeam ca și cum aș fi participat la prima operație. Probabil că asta este structura mea, de a nu obosi sau dacă aș reaminti ce spunea profesorul Șuteu, „Nu obosești atunci când ești stăpân pe lucrurile acestea”, făcând anatomie, făcând specialități chirurgicale, făcând o chirurgie de zi cu zi, cu o încărcătură ca la Floreasca, cred că avea mare dreptate pentru că te gândești totdeauna ce poate să mai aducă nou cazul următor, văzând atâtea și intrând în atâtea cazuri și unele dintre ele, sincer vă spun, le-am luat așa „pe barba mea”, adică am intrat să ajut și să facem tot ce este omenește posibil pentru a da o șansă vieții, indiferent de stadiul de boală, nu am calculat că este inoperabil, ci dacă mai exista o șansă cât de mică, i-am oferit-o pacientului de fiecare dată.
Diana Lupu: Cum ați descrie un chirurg desăvârșit? Care sunt cerințele pentru a fi un bun chirurg în urgențe?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Eu nu aș da decât exemplul felului în care am fost eu pregătit, având în vedere că am fost pregătit tocmai pentru a fi dus în urgență, și anume cred că un chirurg care își merită titlul de chirurg trebuie să fie doctorul pentru care mai presus decât bolnavul nu există nimic, trebuie să facă totul pentru a ajuta bolnavul în orice situație, să depășească starea de boală pe care o are. Asta înseamnă muncă multă, carte multă, activități încrucișate cu specialități diferite, cunoașterea de tehnologii permanent, pentru că ele trebuie să fie selectate, ele nu sunt tabu pentru orice intervenție chirurgicală, trebuie să fii în pas cu cunoașterea moleculelor noi care apar în tot felul de specialități, să fii preocupat și de cercetare, iar activitatea mea e intensă în domeniul cercetării, în afară de faptul că am condus câteva proiecte, faptul că ai doctoranzi este o muncă de cercetare, trebuie să găsești teme, trebuie să găsești un spațiu de cunoaștere, de aprofundare, de a incita și de a descoperi ceva nou, pentru că o teză de doctorat nu se finalizează cu lucruri descoperite deja, ea trebuie să aducă ceva nou și pe acel ceva trebuie sa-l ai tot timpul în vedere, să îl cauți .
Diana Lupu: Predați în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” și de aceea vă întreb cum sunt studenții de azi, care sunt reperele și motivațiile acestora?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Studenții de astăzi sunt motivați. Eu, la chirurgie, am anii mari, IV, V, iar aceștia sunt ani în care deja capătă o imagine vizavi de specialitățile și disciplinele prin care au trecut. Ca peste tot, există o masă critică care este interesată, care participă activ la curs, vin în gărzi, rămân peste program atunci când se poate, vin în vacanțe și-și fac stagiile, pun mâna efectiv pe activitatea aceasta de zi cu zi, pe care vor să o cunoască și să și-o însușească și bineînțeles că și noi îi îndrumăm încă de la primii pași, de la așa-zisa bucătărie în chirurgie, adică modul de îngrijire, de cunoaștere a unor parametri, măsurarea parametrilor fiziologici, trebuie să cunoască niște constante, lucruri care nu se uită niciodată, maniera de comportament față de bolnav, maniera în care trebuie să știi să te aperi, pentru că într-un spital te poți îmbolnăvi de diverse boli. Trebuie să știi că trebuie să ai unghiile tăiate, trebuie să porți mănuși, trebuie să ai părul strâns, să ai haine de protecție, să te speli pe mâini, să nu mănânci cu mâna folosită la servicii medicale, trebuie să știi să renunți la anumite lucruri pe perioada în care lucrezi în spital. Se selectează, să știți, oameni din studenție. Pot să vă spun că nu mai e chirurgia disciplina pe care altă dată se băteau studenții, rezidenții să o ia, chirurgia este o disciplină grea, este o disciplină în care trebuie să renunți la foarte multe lucruri, ale tale, iar dacă ai familie, chiar vitregești și viața de familie. În chirurgia de urgență, poți să dai telefon să anunți că vii acasă, iar pe scări să ți se comunice că a apărut un caz de mare urgență și te întorci, intri și nu mai apuci să dai un telefon să spui „știi, eu nu mă mai întorc acasă acum”, familia intră în alertă, se întreabă ce ți s-a întâmplat etc., deci sunt lucruri prin care am trecut ca variante de situații. Sau îți cumperi un bilet la teatru sau la cinematograf și cu jumătate de oră, o oră înainte de a pleca se întâmplă ceva la contravizită sau există un eveniment la care trebuie să participi sau să ajuți un coleg. Deci este o meserie care cere sacrificii, este o meserie care cere o stare fizică și psihică foarte bună pentru că, în afară de a judeca cu capul și a lucra cu mâna, trebuie să fii în stare, fizic, să muncești o zi întreagă aproape, de aceea sunt situații în care colegii la început nu rezistă și schimbă specialitatea de chirurgie, pleacă către specialități despre care consideră că îi epuizează mai puțin în activitatea lor, dar sunt convins că, în continuare, chirurgi se vor forma, pentru că este vorba despre o viață plină de surprize, de atracții, de satisfacții și vă dau un exemplu de situație: un om care nu știe unde este, ce s-a întâmplat cu el, iar tu îi deschizi ochii și îi spui „ești salvat, te poți întoarce la viața ta, la familia ta, la munca ta de zi cu zi, ești integrat în societate”. Sunt lucruri pe care nu pot să le facă multe specialități.
Diana Lupu: Ce părere aveți despre sistemul de sănătate din România?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Este o întrebare grea, mai ales că sistemul ăsta este într-o perpetuă reformă. Cred că ar fi bine dacă s-ar articula mai bine activitatea medicului de familie cu activitatea ambulatoriilor și cu ideea de a nu aglomera spitalele, pentru că aici există o disfuncție vizavi de modul în care populația este arondată medicilor de familie și ce pot pieptăna ei, și trimite către anumite analize astfel încât, practic, spitalul să fie un operator de gesturi de specialitate. De foarte multe ori însă, apare uzura medicului din camerele de gardă, unde există un aflux mare de bolnavi care ba sunt fără medic de familie, ba programul acestuia se încheie vineri și începe luni, deci la sfârșitul de săptămână nu sunt acoperiți. Poate că ar fi bine să se facă o legătură între sistemul public de asigurări cu cel privat, în așa fel încât populația să poată să meargă și în sistemul privat pentru anumite tipuri de intervenții sau terapii, deoarece există spitale care sunt mai bine dotate în sistemul privat decât în sistemul public și beneficiul acesta ar trebui să fie fără departajare, deci ar trebui să găsim o soluție astfel încât adresabilitatea să fie aproape egală, bineînțeles cu o contribuție financiară acolo unde este cazul. Probabil ar fi nevoie de mai multă educație legată de prevenție, pentru că noi investim în tehnologii, lucruri scumpe, dar cel mai ieftin ar fi să faci prevenție, să educi, să înțeleagă, să participe. Țin minte, în urmă cu 10 ani, pe vremea ministrului Nicolaescu, primeai o carte de vizită în care erai invitat să îți faci o serie de analize și așa descopereau unii că sunt diabetici, alții că au nu știu ce probleme hepatice, iar alții, diferite alte tipuri de probleme, screeningul acesta era cvasi-obligatoriu măcar pentru bolile oncologice pentru femei, pentru bărbați, pentru fumători, pentru tubul digestiv și așa mai departe, deci sistemul suportând modificările care au apărut, iar acum, cu pandemia, sunt lucruri care nu au istorie, virusul n-are istorie, boala n-are istorie, atitudinile le vedem și noi discutate, rezultatele arată că tot se face boala și vaccinat, și nevaccinat etc., dar cred că avem nevoie de o gândire care să lege lucrurile ca într-o bandă rulantă, astfel încât specialistul să fie folosit pentru specialitatea lui, nu să facă triaj, deoarece asta îl obosește, iar după aceea trebuie să își facă și programul operator, să zicem.
Diana Lupu: De ce ați ales să profesați în România, și nu în altă țară?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Am avut câteva propuneri să lucrez și în alte țări. Vă spun sincer, având posibilitatea să cunosc, să văd, să particip, în România am făcut o chirurgie, cum să zic, pe o arie foarte largă, datorită competențelor prin care m-am format, datorită specificului spitalului Floreasca. Dacă te duci într-o unitate spitalicească afară, spitalele sunt, să spunem așa, într-o matrice: fac numai stomac, numai rect, numai ficat, numai pancreas. Există o monotonie, totuși. Stăteam de vorbă cu un chirurg care opera numai hernii în America și îmi spunea că îi este lehamite, dar nu are ce să facă, de acolo trăiește. Nu am putut să mă acomodez cu ideea că trebuie să mă chinui să trăiesc. Am rămas acasă și am considerat întotdeauna și repet și spun mereu că eu cred că este o obligație morală ca acolo unde crești, unde te formezi, te învață, acolo trebuie să rămâi, să întorci lucrurile la tine acasă.
Diana Lupu: Avem servicii medicale adecvate secolului XXI?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Da, avem, avem servicii medicale, dacă ne uităm, avem servicii de chirurgie, de ortopedie, de endoscopie, de cardiologie intervențională, chirurgie minim invazivă pe torace, pe cord, pe creier, pe coloană, minimă invazivitate la toate sistemele acestea de protezare care sunt acum în ortopedie, proteze endovasculare. În afara de pionierat în unele, altele deja s-au consolidat. Mă bucur că o parte dintre colegii noștri tineri care au stat niște ani afară și au învățat vin și lucrează aici. Ceea ce nu prea înțeleg este de ce unitățile publice nu-i primesc cu brațele deschise repede și lucrează în sistem privat, iar accesul nu este totdeauna posibil pentru toată lumea, în zona aceasta, dar cred că dacă au trecut 30 de ani și mai trec vreo 10-15 ani, lucrurile vor fi mai bine înțelese, pentru că se produce și schimbul de generații și normal că cei care cresc cu ceva vor aduce și vor îmbunătăți acel ceva mai departe.
Diana Lupu: Cum s-a desfășurat activitatea de chirurgie de urgență în timpul pandemiei?
Prof. Univ. Dr. Mircea Beuran: Ce s-a întâmplat în timpul pandemiei am aflat din discuțiile mele cu colegii, având în vedere că eu nu am fost în perioada aceea decât în activitate de chirurgie privată. Dar referitor la pandemia aceasta, nimeni n-a ridicat cortina pandemiei, noi tot sub pandemie suntem și din iunie 2021 mi-am continuat din nou activitatea la Floreasca. Este o chirurgie selectată după densitatea cazurilor de COVID fie la personalul medical, fie la numărul de bolnavi, iar bolnavii care necesită o chirurgie selectivă au fost programați sau reprogramați în raport cu posibilitățile ca secția respectivă să poată să-i asigure condițiile de securitate sanitară maxime posibile. Deci nu a avut un vârf de chirurgie, a rezolvat urgențele, dar în suferință cred că au fost cazurile selectate după posibilitățile secției de a primi aceste cazuri.
Diana Lupu: În 2020, ați fost infectat cu COVID. Cât de tare v-a afectat acest virus? Aveți simptome în urma infectării pe care le resimțiți şi astăzi?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Am fost infectat în septembrie, sfârșit de septembrie și prima jumătate a lunii octombrie 2020. Nu a fost prea civilizată întâlnirea mea cu COVID-ul, cu SARS-CoV-2. Am făcut o formă dominant cu astenie musculară, cu tulburări respiratorii, am făcut acea pneumonie care mi-a afectat aproximativ 30% din plămâni, am răspuns tratamentului care la vremea aceea era statuat în terapia intensivă de la Balș, am recuperat încet-încet cu exerciții respiratorii, cu oxigen acasă și cu polivitamine, pot să zic așa, apoi s-a reglat și somnul, și mirosul, și gustul, dar întâmplarea fericită a fost că am discutat cu un coleg doctor mai în vârstă, pneumolog care, auzind că sunt internat la Balș, mi-a spus: „Fiind o boală pulmonară, știi că în pneumologie recuperările se fac la salină. Găsește și tu posibilitatea să te duci să ai câteva ședințe de stat în salină, 4-5 ore, îți iei o carte, citești, mai ațipești, dar îți va face bine”. I-am urmat sfatul și vreo câteva săptămâni la rând m-am dus de vineri până duminică la Slănic Prahova și vreau să vă spun că m-am recuperat mai repede decât acasă, unde încercam să mă refac cu odihnă, cu vitamine, cu somn etc. În afara faptului că, din când în când, mai simt un coeficient de oboseală, dar să nu uităm că am în spate și munca, adică nu stau degeaba și sunt obosit, eu probez starea mea de oboseală urcând scările și urc cinci etaje fără să gâfâi. Dacă aceste cinci etaje pentru post COVID-ul meu și vârsta mea nu mă obosesc, consider că sunt încă în niște parametri buni. Legat de COVID, sunt lucruri pe care nu le stăpânim în zona aceasta, dar în următorii 5-10 ani lucrurile vor avea și ele măcar o definiție.
Diana Lupu: Poziția socială și politică la care au ajuns unii colegi de breaslă le-au afectat acestora comportamentul/atitudinea față de dumneavoastră?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Sunt lucruri pe care nu le-am înțeles. Dintre colegii aceștia de breaslă, unii sunt crescuți în interiorul spitalului. Probabil că, de foarte multe ori, mirajul în foarte multe lucruri te trimite undeva, iar pe urmă poate gândești că n-ai gândit corect și e de judecat. Eu nu pot să spun decât un singur lucru în privința colegilor mei: nu știu cine i-a învățat, dar să trimiți în judecată un om care nu a fost acolo și sa ai dovezi judecătorești că nu a fost acolo, iar tot timpul să te încăpățânezi să nu te mai întâlnești cu cel care te-a crescut, te-a învățat, chiar te-a educat sa fii altfel decât așa cum ai venit inițial în spital mi-a dat de gândit, dar știți că e o vorbă: lasă-l în pace pe acela. Din punctul meu de vedere, eu îmi continui meseria, munca mea, nu sunt răutăcios, cred într-o dreptate naturală totdeauna, eu am alte treburi, nu sunt ca ei – fără obiect al muncii și să mă țin de capul altora.
Diana Lupu: Sunteți un luptător și un învingător deopotrivă. Viața v-a arătat-o din plin. Ați avut momente în care ați simțit că nu mai puteți continua? Cum ați trecut peste ele și cine v-a motivat cel mai mult?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: În primul rând, starea de echilibru mi-o găsesc totdeauna într- un plan fie al artelor, fie al științei, fie în grădinărit. Am acasă o gradină de care am grijă, știu să sap, știu să plivesc, știu să ud, știu să tai și pomi, și trandafiri, să-i stropesc, deci nu am o problemă: când vreau să mă relaxez, mă ocup de gradină. Muzica este cea care mă detașează de grijile cotidiene. Am crescut, vrând-nevrând, în muzică și în cultură muzicală, mă retrag în acel spațiu, fie că stau și citesc pe un fond muzical, fie că merg cu mașina și ascult muzică pe câteva posturi pe care le urmăresc. Nu mi-am făcut niciodată probleme legate de ce se va întâmpla cu mine, deoarece am deja răspunsul, eu nu sunt vinovat acolo, nu am ce sa-mi reproșez, nu este vorba despre mine. Eu trebuie să mă duc să îmi rezolv problemele care mi se cer. Într-o perioadă când nu am putut merge la Floreasca și mă duceam la Sanador pentru consultații, erau pacienți cunoscuți de-ai mei, oameni care nu aveau banii necesari să își plătească consultația, mă duceam cu o jumătate de oră, trei sferturi de oră mai devreme și, în parcarea spitalului, dădeam consultații gratuite, practic nu le dădeam consultații, ci le dădeam un sfat, că altceva nu puteam să fac acolo. Am gândit că asta era menirea mea: să ajut pacienții, nu să-mi bat capul cu problemele lor în privința mea. Dacă ei și-au pus aceste probleme legate de persoana mea, tot ei vor găsi răspunsuri. În ceea ce mă privește, sunt două căi – cele juridice, pe care le-am accesat pentru că gândesc că așa este civilizat, și credința mea că dacă faci bine găsești bine, iar dacă faci rău vezi ce urmează.
Diana Lupu: Aveți o familie minunată, două fiice și trei nepoate, dar și o meserie care vă solicită foarte mult. Mai aveți timp să fiți tată și bunic?
Prof. univ. dr. Mircea Beuran: Prin rotație, îmi fac timp. De la cele două fete am trei nepoate, deja sunt mari, au 10, 11 și 16 ani, ne luptăm să ne integrăm cu mintea și în generația lor, dar să le și aducem aminte de unde vin, pentru că uneori îți pui problema măcar să păstreze, dacă nu pot să facă mai mult, iar îndemnul nostru este către carte, către muncă, către disciplină. Suntem actualizați cu noile tehnologii, le ținem sub control prin părinți, prin bunici, cea mai apreciată cred eu că este bunica, pentru că la ea se descarcă toate dorințele vreau, vreau, vreau și caută soluții pentru a le împăca pe fiecare în parte. Totdeauna o întreabă dacă Mircea este acasă, deoarece știu că atunci lucrurile trebuie să fie mai rânduite decât în mod normal, când e doar bunica în preajmă. Suntem o familie deschisă, participăm atât cât putem la viața copiilor noștri, în relațiile cu cuscrii, cu prietenii care ne vizitează, dar vă spun sincer că inclusiv sâmbăta și duminica telefonul sună tot pentru că cineva este bolnav, pentru că cineva ne cere un ajutor și, în orice anturaj te-ai afla, de multe ori pleci ca să dai o mână de ajutor.
Interviu de Diana Lupu
