La persoanele cu lupus, sistemul imunitar se întoarce împotriva propriului corp. Boala afectează în principal femeile care, uneori, la vârsta adolescenței sau la cea de douăzeci de ani, încep să sufere de febră, insuficiență renală, căderea părului, convulsii și dureri articulare. 70% dintre pacienții cu lupus au lupus eritematos sistemic (LES), care afectează întregul corp, inclusiv organele și pielea și poate fi fatal dacă este lăsat netratat.
Unii oameni pot fi mai sensibili la lupus pe baza geneticii lor, dar ce anume declanșează de fapt boala este incert. Însă, o nouă lucrare publicată în Science Immunology oferă un posibil răspuns, constatând că microbii pielii pot induce lupus sistemic complet la șoareci.
Microbii intestinali joacă probabil, de asemenea, un rol în progresia bolii, unele studii arătând că antibioticele pot atenua simptomele LES la șoareci.
Hitoshi Terui, coautor și dermatolog la Tohoku University School of Medicine, spune că o mulțime de cercetări au arătat relația dintre microbii intestinali și bolile autoimune, dar niciun studiu nu a legat microbii pielii de inflamația autoimună, deși cercetătorii bănuiau deja că epiderma – în special keratinocitele, celulele pielii care produc cheratina – este implicată în lupus.
Terui și colegii săi au folosit un model de șoarece cu sindromului Sjögren, o boală autoimună mai ușoară, care este prezentă și la aproximativ 20% dintre pacienții umani cu LES. Șoarecilor le lipsește o versiune funcțională a unei proteine numite IκBζ – cunoscută că ajută la combaterea infecțiilor – dar numai în cadrul pielii. Șoarecii dezvoltă autoanticorpi similari cu cei ai pacienților umani cu sindrom Sjögren, precum și unii autoanticorpi asociați cu lupusul, iar totodată prezintă dermatită, un alt simptom al LES.
Cercetătorii au observat mai întâi că tampoanele de piele de la șoarecii fără proteina IκBζ conțineau un număr mai mare din bacteria Staphylococcus aureus, decât cele de la șoarecii normali. Șoarecii tratați cu antibiotice orale împotriva Staphylococcus aureus au prezentat simptome autoimune mai puțin severe. De asemenea, antibioticele le-au redus nivelul de autoanticorpi și le-au ameliorat dermatita, sugerând că Staphylococcus aureus ar putea fi legat de această boală.
Studiul a conectat, de asemenea, două citokine, IL-17 și IL-23, care au rol în agravarea simptomelor autoimune. Experimentele histologice au arătat că șoarecii fără proteina IκBζ au avut niveluri mai mari de celule T decât șoarecii normali, iar aceste celule au produs IL-17. IL-17 nu a fost găsită doar în epidermă – cercetătorii au detectat niveluri mai mari de citokine care circulă în corpul șoarecilor fără proteina IκBζ. În cele din urmă, cercetătorii au descoperit că administrarea de anticorpi care blochează IL-17 și IL-23 a atenuat simptomele LES la șoarecii fără proteina IκBζ expuși la bacterii, implicând activitatea citokinelor în progresia LES.
Potrivit lui Terui, aceste descoperiri nu au fost complet surprinzătoare. Oamenii de știință erau deja „foarte familiarizați cu calea IL-17/IL-23, deoarece această cale este utilizată în tratamentul psoriazisului”, o altă boală autoimună, a spus el.
Experimente suplimentare au arătat că aceste keratinocite sunt implicate în inducerea inflamației autoimune.
Cercetătorii subliniază că pacienții cu dermatită atopică, o boală în care Staphylococcus aureus se găsește în leziunile pielii, prezintă un risc crescut de a dezvolta LES. Totuși, Terui și coautorul studiului Kenshi Yamasaki, dermatolog la Universitatea Tohoku din Japonia, își exprimă speranța că studiile clinice ale terapiilor care utilizează anticorpi anti-IL-17 și anti-IL-23 pot atenua simptomele la pacienții cu LES. „Cred că acest mecanism funcționează și la oameni”, a concluzionat Yamasaki.
Articol de Cristina Zarioiu