Dragi prieteni, azi avem bucuria să-l avem oaspete în acest interviu pe domnul doctor Ovidiu Palea, fondatorul Centrelor Medicale Provita, care aparține primelor generații de medici ce, absolvind facultatea în anii ‘90, au ales să plece să lucreze în afara țării. Bun venit, vă spun emoționată de a vă fi astăzi gazdă, stimate domnule doctor, după ce anul trecut am fost și pacient al Clinicii Provita. Uimită fiind de calitatea Centrelor Provita, mi-am dorit foarte mult să am cândva ocazia să vă iau acest interviu. Vreau să vă mulțumesc că ați acceptat să ne vedem și să stăm puțin de vorbă, pentru că știu, evident, cât sunteți de ocupat. Aș vrea să începem interviul nostru de astăzi chiar cu primii pași ai formării dvs. ca medic, cu anii de facultate, despre alegerea domeniului, cine și cum v-a influențat această alegere?
Mulțumesc pentru invitație si mulțumesc mult pentru complimente – ne dăm silința, nu merge tot timpul, dar sigur încercăm la maximum. Legat de anii de facultate, au fost ani grei, anii ‘90: am terminat în 1995 facultatea, ani post-revoluție, cu multe turbulențe, cu profesori contestați, cu sindicatul studenților, cu multe, multe schimbări și cu multe frustrări profesionale, deoarece toți terminam o facultate și nu exista perspectiva dezvoltării, nu existau locuri de muncă, era vechea poveste că orice post costă zece mii de dolari și așa mai departe. Era o demență întreagă și, practic, toată lumea era dezorientată, nu știam încotro s-o luăm. Generația noastră pleca pe capete în America pentru că părea unica soluție, singurul loc unde zăream luminița de la capătul tunelului, ca să zic așa, și practic trenul care pleca la Budapesta era plin, în pre-ziua examenului, de studenți la medicină. Plecam cu miile, efectiv. La mine oarecum decizia de a pleca în America a venit din bătaia vântului pentru că lucram în timpul liber ca ghid turistic. Vorbeam engleză și aveam tot timpul, pe vremea aceea, turiști cetățeni americani care veneau in România și un grup de astfel de turiști din autocarul meu m-a ajutat, pur și simplu, să merg în America, să urmez ca student la medicină, la New York Clinic în Florida, să fac două luni de rotație ca student. M-am dus în anul V la ambasadă, să cer viza și acolo m-au întrebat „de ce te-ai mai întoarce dacă îți dăm viza?”, iar eu am răspuns: „Păi credeți că ratez 5 ani de facultate ca să rămân în America, tocmai acum, când mai am câteva luni?”. Mi-au dat viza, am plecat în America și a fost schimbarea vieții mele, deoarece atunci am spus că o să fac medicină și doar medicină pentru că asta îmi place, și neapărat acolo datorită faptului că e un cu totul alt orizont și o altă dezvoltare. Practic, m-am întors, am pus burta pe carte, ceea ce nu făcusem foarte consistent în facultate, și am tras doi ani ca să ajung în America, unde nu a fost ușor, dar – vedeți! – de asta spun că viața te duce acolo unde nu te aștepți. Dacă nu era serviciul ăsta de ghid turistic, vara (așa făceam banii de buzunar și lucram, dădeam meditații și eram tot timpul implicat în diverse proiecte), nu aș fi ajuns în punctul în care acest lucru să schimbe, practic, totul. Mi-am zis: „Bun, America, dar haide să o facem cum trebuie, de la zero”, deoarece pentru a lua bordul american trebuie să înveți toată medicina și practic să ți se dea o nouă, să zic așa, fundație de viitor profesională.
Eram gata să vă întreb despre cum v-au schimbat perspectiva și viața aceste trei luni de bursă. Mă bucur că ați menționat că, autofinanțându-vă, de fapt, în facultate, a existat această șansă să plecați.
A fost șansa vieții mele, pentru că brusc vezi altceva, vorbim de anii ‘90, eu am fost în 1994 în State, în Florida. Evident că, la 23 de ani, eram practic copil dacă te gândești, plecat singur peste ocean. Acolo locuiam la o familie care fuseseră turiștii mei pe care atunci îi vedeam a doua oară în viața mea. Nici nu știam cine m-a chemat în America. Primeam tot timpul după această excursie scrisori de mulțumire, nu era internet încă pe atunci, nicidecum să mai suni peste ocean. Țin minte că la aeroport nu știam cine e familia care mă așteaptă. După care stresul spitalului de acolo, limba și așa mai departe – a fost o experiență foarte complexă și practic am spus „aici trebuie să mă așez pentru că aici e viitorul și pot să fac lucrurile cum trebuie” și e adevărat ca a reprezentat o schimbare radicală, având în vedere că spiritul meu antreprenorial oricum mă trăgea către altceva încet, încet. Ai mei, ca familie, erau destul de stresați că poate mă las de medicină, poate că am să fac altceva. Atunci am fost stresat, dar exact la momentul oportun, vântul a bătut din direcția bună, m-am întors și m-am pus pe treabă, asta fiind, într-adevăr, o schimbare majoră.
Iată că, după licență, în 1998, dumneavoastră ați hotărât s-o luați de la zero cu interviurile și au fost ani grei aceia de rezidențiat, de fellowship la Baltimore, nu?
Da, au fost anii care m-au format și pe principiul „Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți să duci”. Ca stil de muncă , volumul a fost absolut uriaș, venind cu mintea din România când ne văităm de muncă una-două și ni se pare viața grea. Când am văzut ce înseamnă munca acolo, am rămas șocat și am zis „ori așa, ori așa”, adică foarte mulți acolo se lasă de rezidențiat din cauză că nu rezistă presiunii fizice și psihice. Eu am început primul stagiu de chirurgie în Baltimore, unde volumul de muncă este inimaginabil. Munceam în medie cam 140 de ore pe săptămână. Deci, efectiv, dormeam în medie două ore pe noapte, dacă dormeam trei, era o noapte bună. Nu am avut niciodată, într-un an de zile, serile de vineri, de sâmbătă sau de duminică libere. Eram de gardă în una dintre cele trei obligatoriu. Se muncea la foc continuu. Pur și simplu, pot să zic că am învățat medicină în acei ani, deoarece fiind în spital non-stop, se întâmplă diferite lucruri cu pacienții, se întâmplă diferite lucruri cu urgențele, te afli acolo și înveți și este cel mai bun mod de a absorbi informație și de a învăța medicina. A fost, practic, experiența vieții mele, care de altfel, ca mod de lucru acum s-a schimbat și în America, pentru că au fost foarte multe accidente cu rezidenți care au adormit la volan (și eu am mai adormit la volan) și au schimbat normele de muncă, astfel încât ai voie o medie de 80 de ore pe săptămână, ceea ce oricum este enorm. Dar aceasta este media, deci poți să ai și 120, iar în alta să ai 60 de ore pe săptămână. Practic, acei ani de muncă, având familie și copii, care au apărut pe parcurs, au fost niște ani grei de rutină, de stres, de învățat și de dat examene. Acolo se dau examene anual. Dacă nu ai scoruri bune la examenele anuale naționale, ești atenționat că anul viitor zbori din program și că nu te mai ține nimeni, adică era o presiune continuă, și acasă, și la spital, și copiii creșteau, grădiniță, creșă. Au fost niște ani plini, dar așa se călește oțelul, că nu ai încotro până la urmă, adică e o selecție naturală, nu ai ce face.
Asta urma să vă întreb, despre dinamica aceasta a familiei, pentru că sigur nu a fost ușor, însă pe de altă parte, ei au constituit puterea și v-au susținut zi de zi, motivația de zi cu zi. Vorbiți-ne puțin despre ei, despre copii, despre familie. Știu că fiul cel mare este student la medicină.
Cel mare are 21 de ani, mijlocia tocmai am aflat că a intrat și ea la medicină. Dorea artă, dar din clasa a noua ea s-a gândit că îi place știința și că vrea medicină, iar cel mic a împlinit deja 17 ani acum și ne-a anunțat luna trecută că s-a hotărât și el să facă medicină, după ce ne-a ținut încordați că se va orienta spre altceva. Le-am spus că nu au deloc imaginație dacă toți trei vor face medicină, dar asta este. Unii spun că i-am manipulat, refuz să admit acest lucru. A fost un parcurs, am plecat în 1998 singur acolo, soția mea a venit după șase-șapte luni, în 2000, mă rog când se vorbea că se blochează calculatoare și tot. Primul născut a apărut în 2001, chiar de ziua mea. Au fost ani grei pentru că, practic, ne-am mutat din Baltimore în Washington, ne-am mutat în doi ani de zile de vreo șapte ori. Să împachetezi, să faci, să desfaci a fost foarte greu. După primul an de chirurgie am făcut anestezie, după trei ani de anestezie mă chemau înapoi la chirurgie, să mă întorc în Baltimore. Am decis că fac terapie intensivă și am făcut feluri și feluri de terapie intensivă, care a reprezentat o altă piatră de hotar majoră, deoarece volumul de muncă era uriaș. Lucram 7 zile din 7, după care 7 zile îmi reveneam. Era atât de multă muncă, încât stăteam în spital trei-patru zile la rând. Pur și simplu, nu aveam haine de schimb și o sunam pe Ada: „Trimite-mi ceva să mă schimb că nu pot să plec din spital”, pentru că acolo sistemul este linia I, iar specialiștii, cum ar fi la noi medicii primari, sunt „protejați” și tu trebuie să răspunzi de tot ce se întâmplă în spital sub orice formă. În terapia intensivă, totul se întâmplă repede și te cheamă camera de gardă, sunt stopuri cardiace, sunt probleme, tu trebuie să fii disponibil. Aveam grijă de rezidenții mai tineri care erau speriați de moarte să rămână singuri de gardă și tot timpul mă rugau: „Ovidiu, îți luăm de mâncare, să nu pleci acasă!”. Da, erau foarte drăguți, dar eu fusesem rezident în spitalul ăla și știam ce înseamnă, deoarece fusesem în anul I la terapie intensivă trei luni de zile, care sunt crunte din punctul de vedere al stresului și al regimului de muncă, având în vedere că, în gărzi, aveam 70 de paturi și eram singurul rezident de gardă. Pe mine mă lăsau singur constant, îmi spuneau „te descurci, nu ai treabă, ești bine” și îl aveam eu, rezident de anul III, în grijă pe rezidentul de anul I care numai când îi suna pager-ul leșina de frică că putea fi un stop cardiac sau mai știu eu ce, iar dimineața, la raportul de gardă, nu existau scuze, adică nu exista „stai că eram obosit, că nu am făcut față” pentru că primul lucru pe care ți-l spunea era „dacă nu ai făcut față trebuia să mă chemi de acasă”, ori să îți chemi seniorii de acasă era o rușine, însemna că nu ești în stare să te descurci. Și atunci, după anul III, am spus: „Mie asta îmi place, terapie intensivă” și m-am apucat intens de terapie intensivă ca fellow. Practic, în America e diferit, anestezia se termină după 4 ani, toți fac anestezie și doar cine vrea se îndreaptă spre o altă specialitate. Eu am ales terapie intensivă, unii fac anestezie cardiacă, diverse subspecialități. Dar puțini aleg să facă terapie intensivă în America, din cauză că nu este cea mai bănoasă și, în plus, este foarte stresantă.
Mă bucur că ați menționat și această terapie a durerii. Ca anestezist, ați făcut și terapia durerii ambulatorii?
Da, terapia durerii am făcut-o în America ca rezident în pregătirea curriculumului profesional, prin care trecem toți, și am făcut șase luni… adică trei luni în plus de terapia durerii. Am făcut apoi, ca specialist, terapia durerii spitalicești, să zic. Dar terapia durerii pe care o aplic acum în clinică nu am practicat-o în America, nu am învățat-o, ci viața m-a dus oarecum și acolo, în domeniul acesta. Adică tot în bătaia vântului te mai duce dintr-o parte în alta și ajungi unde nu te așteptai.
Având în vedere că voiam să punctăm aici despre această terapie a durerii, despre pionieratul ei în țara noastră, ce presupune? Pentru că pacienții vin din orice domeniu medical, dar rămân cu durerea cronică și nu știu cum să procedeze în această privință – asta voiam să ne explicați puțin.
Terapia durerii a apărut în viața mea din cauza neadaptării mele la sistemul public, adică am încercat, atunci când m-am întors, să lucrez în sistemul public. Nu am putut funcționa și îmi asum vina, nu învinuiesc pe nimeni, dar atunci noi deja aveam o clinică de imagistică și se leagă foarte bine partea intervențională cu ideea de clinică de imagistică. Astfel am început de la zero terapia durerii pentru pacienții cronici, evident și ca business românesc, și ca background.
Terapia durerii a apărut în mod natural, iarăși a fost destinul, probabil, despre cum m-a dus viața. Ce m-a ajutat foarte mult la terapia durerii, culmea, a fost terapia intensivă. Pentru că, făcând mulți ani de anestezie și terapie intensivă, îți dai seama când pacientul are probleme care sunt dincolo de durere și poți să triezi, ca să zic așa, să ajungi cu pacientul dincolo de durerea în sine. Adică noi, în mod neanticipat, am devenit în România un fel de nod de cale ferată. În America și oriunde în lume terapia durerii este un fund de sac, adică pacientul a ajuns la multe specialități care nu găsesc o soluție și este trimis ca să îi fie tratată paleativ durerea, ca să zic, dar noi am ajuns să devenim un fel de „medici de familie”, care diagnosticăm de la probleme cardiace, infecții urinare, diabet și inclusiv cancer aproape săptămânal, pentru că pe pacient îl doare și pentru că pacienții vin fără să fie triați de un sistem medical care comunică și în care există dialog între specialități. Ei vin de pe net și te trezești că îl doare spatele și că se duce într-o metastază vertebrală uriașă și lucruri de genul acesta, care sunt destul de dificil de comunicat unui pacient care a venit la tine din cauză că îl doare spatele, crezând că are hernie. Dar m-a ajutat foarte mult partea de terapie intensivă, datorită faptului că simți foarte repede că sunt probleme și pacienții devin din ce în ce mai complecși. E adevărat că și terapia durerii a avansat foarte mult la nivel mondial, atât ca mod de intervenție, dar și ca patologie și reprezintă un pic mai mult decât credeam că o să fie când m-am apucat de ea, deoarece ea se diferențiază foarte mult deja, oarecum, în terapia durerii neurologice, ortopedice, oncologice, mai nou. Există foarte multe dureri la pacienții oncologici care sunt o piață absolut uriașă și foarte nefericită în clipa de față în România, pentru că sunt multe cutume în cum tratăm durerea și pacientul oncologic, de multe ori, nu este un pacient terminal, cum se crede, dar este un pacient foarte chinuit, cu dureri foarte mari. Din motive variate, culturale, nu are calitatea vieții pe care o merită.
Vreau să vă întreb dacă dumneavoastră credeți că este un raționament clinic, economic sau ce ghidează totuși intervenționalul care a luat atât de mare avânt, pentru că tehnologia ajută tot mai mult practica medicală, este un factor principal al acestei aplicabilități a intervenționalului. Prin anul 2000 ne spuneați că și în America exploda acest intervențional. Vreau să vă întreb, ați „mirosit” cumva dumneavoastră că asta va ajuta ulterior, dacă vă specializați și veniți cu aceste idei inovatoare în România?
E o treabă relativ simplă, nu trebuie sa fii foarte isteț când vezi ceva care în altă parte lipsește și prin faptul că, în zece ani, în America, tehnologia a avansat mult și orice intervenție avea nevoie de anestezie, practic deveneai expus și vedeai ce se întâmplă în cardiologie, în neurologie, pentru că ne tot chemau: „Uite, a apărut o intervenție nouă, ne trebuie sedare, ne trebuie anestezie pentru pacienți” și îți dai seama că viitorul va însemna un minimum de invaziv și în special intervențional pentru pacienți, deoarece operația clasică devine tot mai puțin folosită. Nu o să dispară niciodată, dar sunt tot mai puține indicații – în primul rând, este așteptarea pacientului, iar în al doilea rând, costul și tehnologia care avansează foarte, foarte mult, având în vedere că mult din ce facem acum, era de negândit cu zece ani în urmă și, probabil, peste alți zece ani de zile o să fim uimiți raportându-ne la ce facem acum. Intervenționalul este viitorul în orice domeniu în clipa de față, pentru că nu putem opri știința care rulează cu viteză exponențială și trebuie, în mod normal, să ținem pasul cu ea. Evident că vine cu provocări în spate, deoarece îți trebuie o nouă pregătire medicală, ai nevoie de tehnologie nouă, care costă foarte mult și de obicei aceste tehnologii vin cu foarte multe consumabile de unică folosință, care sunt și ele foarte scumpe, însă per total, dacă stai să te uiți ce înseamnă complicații, calitatea vieții și recuperarea, nu există nicio legătură de exemplu între o operație cardiacă în care ai despicat pieptul și un stent care este pus în jumătate de oră și poți pleca acasă imediat după aceea. Stentul cardiac este o intervenție de câteva ore, în afară nu mai internează nimeni pentru un stent cardiac, față de o operație pe cord care înainte avea complicații gârlă, stăteai în spital cel puțin cinci zile, primeai sânge, te recuperai în două luni de zile și așa mai departe. Cam la fel este și cu terapia durerii. Sunt multe intervenții care apar și care dau rezultate foarte bune într-o populație care îmbătrânește și trăiește mai mult și care vrea să trăiască la 80 de ani ca la 40, ceea ce e puțin mai greu, dar aici e o poveste legată de evoluție și ce ne dorim de la viață și la ce să ne așteptăm.
Pentru că tehnologia intervenționistă preia atât de mult, cred că se va ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la o problemă între medici, privitor la lupta pentru teritoriu, dacă aceștia nu vor mai avea ce opera într-o zi, din cauză că toți pacienții se îndreaptă spre intervențional. Cred că ați mai menționat undeva că, de fapt, echipa este cea care aduce succesul, răspunsul la această întrebare și ajungem să vorbim astfel despre Provita.
Ideea este că medicina este un sport teritorial și fiecare își apără domeniul, pentru că mulți sunt „carnivori”, ca să zic așa, și vor să-și țină domeniul sub control, însă nu poți opri evoluția tehnologiei, care deschide uși specialităților ce nu se așteptau înainte la așa ceva. Și iar mă întorc la cardiologie. Acum 20 de ani, cardiologii nu făceau intervenții, ci doar ecografii, iar acum patologia cardiacă este dominată de intervenționiști și chirurgii cardiologi au foarte puțin de lucru. Dar nu este o piață unică, adică tu poți fi chirurg cardiolog care faci intervențional. La fel, există neurologie intervențională unde poți să fii neurolog care face intervențional sau neurochirurg care face intervențional. Terapia durerii este în același film, adică tu poți să faci terapia durerii intervențională cam din cel puțin 700 specialități la nivel mondial: sunt reumatologi care fac intervențional, multe specializări neurochirugicale devin intervenționale, adică ai un neurolog care face asta, medici de recuperare care fac intervențional. Practic, intervenționalul ce înseamnă: ai pus mâna pe un instrument care poate leza corpul, nu e numai o rețetă sau un aparat pe care îl pui pe tine. Îți asumi ca interventionist faptul că poți să ai alte riscuri noi, dar îți trebuie o echipă în spate pentru a tria corect pacientul și, în cazul în care apare vreo problemă, să poți să rezolvi problema până la capăt, nu să spui: „Știi, s-a întâmplat și am distrus nervul ăsta și ai o pareză, du-te și caută-ți un neurochirurg”. Dar dacă echipa înțelege că pacientul e la mijloc și că toată lumea câștigă și nu e nimeni teritorial și nu spune nimeni: „Nu, intervenția asta o să o fac numai eu, deoarece sunt neurochirurg”, atunci lucrurile merg altfel și, într-adevăr, este un pic mai greu să găsești acest tip de mentalitate chiar și afară, din cauză că sportul teritorial acolo începe, dar în special la noi, unde lucrurile sunt puțin diferite și pacientul privat nu este unul asigurat, atunci este puțin o altă mentalitate și o altă piață. Dar cred că se poate, și nouă ne-a luat ceva timp să facem asta, cred că a fost legat și de ce posibilități am avut noi de dezvoltare și de finanțare. Conceptul sună bine pentru mulți, dar atunci când treci la fapte, nu mai merge chiar așa de ușor. În clipa de față, într-adevăr, am reușit să strângem chiar toate specialitățile sub același acoperiș, pentru terapia durerii, însă dacă mă uit în urmă, au trecut totuși zece ani, destul de mult. Două cincinale, cum spunea Ceaușescu, treceau două congrese naționale în acest timp. Nu a fost ușor, dar cred că viteza crește acum. Adică echipa crește cu viteză mare, deschidem în Suceava un centru similar, practic am dezmorțit piața și sper să avansăm în cinci ani de zile chiar la cu totul alt nivel, în privința acoperirii naționale.
Ați declarat că sunteți un om căruia îi place să-și complice viața. V-aș întreba cât timp din zi operați, pentru că desigur sunt și probleme administrative de pus la punct, care necesită decizia dumneavoastră. Desigur, partea de dezvoltare a proiectului Provita vă solicită atenția maximă, implicarea dumneavoastră efectivă. Vreau să vă întreb, sunteți un „freak control” sau sunteți genul care delegă celorlalți din echipă?
Cred că deleg foarte mult în clipa de față. Am învățat să deleg pentru că, la un moment dat, îți dai seama că nu ai încotro și, dacă blochezi deciziile, se năruie tot, din cauză că nu ai timp fizic. Eu am, în continuare, trei zile de activitate clinică: luni, marți și joi văd pacienți. Miercuri și vineri sunt treburi administrative. Timpul este relativ puțin la ce se întâmplă acum și, dacă nu delegi și nu te împaci cu ideea că alții decid altfel decât tine, blochezi lucrurile. Este foarte rău pentru dezvoltare, adică trebuie să ai o echipă în care să ai încredere și care poate greși, așa cum greșești și tu, și îți asumi și mergi mai departe, pentru că altfel lucrurile nu merg și dacă faci micromanagement, cum se spune, nu ai cum să reușești la o scară mare. Evident că, la fel ca la orice antreprenor, impresia este că tu le faci perfect pe toate și că tu le știi cel mai bine, dar sunt convins că este doar o impresie și probabil că asta te ajută să și iei decizii. Încrederea asta în tine, că le răzbești pe toate, nu e neapărat corectă. Dacă nu delegi, de la un punct în colo, lucrurile se blochează și nu evoluează. Cred că îți trebuie într-adevăr o echipă în jur alături de care să crești, iar șansa noastră este că avem un grup de cinci-șase oameni de suflet cu care am crescut din primii ani. În clipa de față, și pe ei este la fel de multă presiune ca pe mine, pentru că toți tragem la aceeași căruță și toți se simt că aparțin clinicii Provita și că este și povestea lor. Atunci apare o cu totul altă implicare, dar ușor nu este. Adică seara te culci cine știe când, te mai scoli noaptea din cauză că îți aduci aminte de cine știe ce alte griji și alte probleme, iar dimineața te scoli mai obosit decât te-ai culcat. Vine cu o erodare pe care multă vreme o negi și zici: „Nu, eu sunt bine”, dar de fapt, în sinea mea, privesc în urmă și nu vreau să mă uit la pozele mele de acum patru-cinci ani… Lasă ceva cicatrici în diverse forme.
Vreau să vă întreb și despre relația privat-stat, pentru că lumea are impresia, în general, că sunt competitori, dar cred că există totuși posibilitatea ca ei să se completeze, să se ajute. Ce credeți?
Este complicat, pentru că statul ne privește cu ură, și nu mă refer la statul ca instituție publică, ci mă refer la colegii de la stat. Adică din punct de vedere medical, medicii din sistemul public se uită la medicii din sistemul privat cu invidie și acuzativ, deci creează o relație destul de tensionată care nu are rost să existe, având în vedere că, până la urmă, toți vrem ca pacientul să fie bine și ar trebui să fim complementari. Cred că sistemul public nu o să facă față niciodată presiunilor, nu numai în România, nicăieri în lume nu face față problemelor medicale ale generațiilor care au nevoie de actul medical și atunci toți deversează preaplinul pe privat. Sistemul privat trebuie văzut ca o soluție, dar asta va dura, pentru că trebuie lucrat, înainte de toate, la nivel politic în privința viziunii și a înțelegerii viitorului și, pe de altă parte, la mentalitatea colegilor de la stat, care ar trebui să înțeleagă că nu băgăm mâna în buzunarul nimănui, nu aruncăm cu noroi în medicina de stat, pentru că, sincer, colegi noștri de la stat muncesc de crapă și au probleme gârlă și frustrări. Și eu am plecat din sistemul public, unde am fost în total vreo patru ani și mi-a ajuns, din cauză că este foarte greu să suporți ce se întâmplă în sistemul public: în primul rând, presiunea pacienților, în al doilea rând, frustrările colegiale și de echipă, dar și de aprovizionare și de logistică. Adică uzura medicilor și a personalului medical din sistemul public este foarte, foarte mare și atunci nu am de ce să acuz sistemul public sub nicio formă, dar cred că luptatul împreună ar ajuta cel mai bine pacientul și este pur și simplu complementar și absolut necesar în clipa de față, mai ales că statul nu o să vină cu un program de dezvoltare de facilități peste noapte, care oricum costă de cinci ori mai mult decât în privat. Adică, risipa în sistemul public, fără rea voință, este crescută în lumea asta pentru că banul public, cât nu este al tău, nu are cum să fie optimizat. Am fost într-un spital public în Germania, nu dau nume, un spital mare universitar, erau patru angiografe, se lucra la unul singur. I-am întrebat ce fac cu patru angiografe și mi s-a răspuns: „Păi trebuie să cheltuim banii”. Adică atunci când ești o țară bogată, trebuie să cheltui bugetele și pui patru angiografe din care probabil două erau suficiente, dar lipsa de eficiență publică este generală, nu e numai în România.
Cumva fără legătură cu zona medicală, pentru că ne dorim ca publicul, cititorii să vă cunoască și mai bine, vreau să vă întreb despre sporturile extreme. Mi-a șoptit cineva că le practicați și, până la urmă, antreprenoriatul în sine este un sport extrem, deci cine are curajul să se arunce în zona aceasta, trebuie să fie un om de acțiune căruia să îi placă adrenalina.
Nu prea ai cum altfel, pentru că antreprenoriatul înseamnă risc și dacă ți-l asumi aparții unui anumit tip de oameni, iar dacă nu ți-l asumi, devii angajat. Eu tot timpul am comparat antreprenoriatul cu ceea ce faci când ești în mașină și conduci și vezi verde la semafor. Dacă vezi în trafic foarte mulți că frânează pe verde, aceia sunt angajații, care și când e verde le e teamă să treacă, că dacă se face galben? Iar antreprenorii sunt cei care atunci când văd că se face galben au dat startul, pe galben ei dau și își asumă și trec. Ori asta vine și cu un stil de viață care, într-adevăr, este asemănător, deoarece dintotdeauna mi-au plăcut sporturile care se practică în aer liber și schiez de la vârsta de trei-patru ani. În general se numește „ski off piste”, adică nu schiem pe o pârtie amenajată, ci schiem pe tot felul de culoare și pe ploi, unde se ajunge cu schiurile la spate sau mergând pe ele, urcând munții. Vara facem „kitesurfing”. E un gen de schi cu un fel de parapantă în care sari și te mai trântești de plajă și mai pățești nefăcute, mă mai dau o tură cu motocicleta, adică am nevoie de refularea asta. „Mountain bike” cât de mult se poate, și la deal, și la vale, iar la vale, fără frâne. Mai peticești, mai pui gheață când e nevoie. Copiii nu au avut încotro, fac și ei același lucru. Vara trecută pe fiică-mea am cusut-o la cot în Șirnea, pentru că s-a făcut praf la coborâre, și m-a întrebat: „Dar tu știi să coși?”; păi, zic: „Am învățat la un moment dat în viață; noroc că nu e vorba despre fața ta și numai cotul, că atunci era mai complicat”. M-am dus în Zărnești ca să fac rost de ac și ață să o cos, era ora zece seara și noi ne găseam în creierii munților. Copiii, când erau mici (cred că aveau cinci-șase ani), îmi spuneau: „You are an adrenaline junkie”, mă rog, eram în America atunci și vorbeau în engleză și îmi spuneau că sunt dependent de adrenalină. Într-adevăr, e un stil de viață până la urmă și monotonia nu mă caracterizează în mod cert.
Tot fără legătură, și de această dată, cu partea medicală, aș vrea să știu dacă vă place muzica și ce fel de muzică ascultați? Dacă mai aveți timp să mergeți la un concert, la teatru?
Am foarte puțin timp liber pentru că, în general, în puținul timp liber vreau să am liniște și pe deasupra sunt destul de nesociabil. Nu știu dacă este bine sau e legat de o etapă a vieții, dar am nevoie de liniște și de fugit în natură și de retras, mai puțin decât aș fi vrut, poate, din cauza stresului. Când ne-am întors din State, chiar aveam program cu Ada, soția mea, și mergeam la teatru săptămânal și mergeam la operă… asta se întâmpla acum zece ani. Între timp, stresul a crescut atât de mult, încât și a ieși în oraș la restaurant este un aspect aproape inexistent, adică nu mâncăm în oraș niciodată, iar la teatru ajungem foarte rar. Ascult foarte multă muzică, însă în general muzică rock, nu știu dacă e o surpriză, dar asta e.
Domnule doctor Ovidiu Palea, vă mulțumesc mult pentru acest timp dedicat nouă, celor care vrem să știm cât mai multe despre dumneavoastră, despre domeniul dumneavoastră, despre modelul pe care, până la urmă, îl trasați pentru cei tineri. Sunt încântată că am acoperit o plajă largă de subiecte și apreciez foarte mult că v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios ca să ne răspundeți la aceste câteva întrebări. Vă mulțumesc încă odată și vă doresc mult, mult succes în tot ce întreprindeți, multă sănătate, dumneavoastră și familiei și să ne auzim cu bine.
Mulțumesc mult și eu pentru invitație, ați fost foarte drăguță și m-am simțit foarte bine alături de dumneavoastră, de-a lungul acestui interviu.
Dragi prieteni, aici ia sfârșit interviul cu distinsul meu invitat, domnul doctor Ovidiu Palea. Vă mulțumim că ați fost alături de noi
Interviu de Camelia Florescu
