În 1963, Herbert Heran și Martin Lindauer au observat ceva ciudat în felul în care albinele zboară. Pentru a zbura deasupra unui lac, acestea aveau nevoie de valuri și ondulații la suprafața apei iar dacă lacul era neted ca o oglindă, insectele pierdeau brusc altitudine, până se prăbușeau în apa înșelătoare.
La acea vreme, descoperirile susțineau ideea că albinele folosesc indicii vizuale pentru a naviga în timpul zborului, iar un studiu din prezent a adăugat o perspectivă fascinantă asupra strategiilor de zbor ale acestor mici piloți. Replicând experimentul din 1963, cercetătorii au arătat că albinele urmăresc solul care se deplasează cu viteză sub ele pentru a-și regla altitudinea în zbor.
Experimentele s-au desfășurat în interiorul unui tunel dreptunghiular de 220 de centimetri lungime amplasat în aer liber, cu oglinzi pe tavan și podeaua care putea fi acoperită pentru a arăta ca niște pereți simpli.
Când toate oglinzile au fost acoperite, albinele au zburat dintr-o parte în alta, menținând în același timp o altitudine aproape constantă. Când tavanul a fost înlocuit cu o oglindă, dublând în aparență înălțimea tunelului, albinele au trecut cu ușurință.
O problemă a apărut însă când podeaua a devenit oglindă, făcând pământul să pară de două ori mai departe și astfel au început prăbușirile. După aproximativ 40 de centimetri de zbor normal, altitudinea a început să scadă până când insectele s-au ciocnit de fundul de sticlă.
Când atât tavanul, cât și podeaua erau oglinzi, creând o pereche paralelă de pereți infiniti, albinele începeau să piardă din altitudine după ce zburau doar aproximativ opt centimetri și astfel ajungeau să lovească pământul după un timp foarte scurt.
Descoperirile sunt foarte asemănătoare cu dezorientarea spațială cu care aviatorii umani se confruntă uneori. Când piloții nu își pot vedea viteza la sol, se luptă să-și mențină altitudinea. De aceea instrumentele de zbor ale avioanelor sunt extrem de importante, ele depășind iluziile spațiale.
Din păcate, micii piloți, albinele, nu dispun de toată acestă tehnologie iar atunci când o podea de oglindă apare chiar și pe jumătate din tunel, zborul lor constant din prima jumătate este brusc întrerupt de o cădere dramatică.
„În mod interesant, adaptarea noastră cu o oglindă dublă ne-a permis să ne apropiem de condițiile de zbor în aer liber, cu cer deschis deasupra unei suprafețe de apă calmă, așa cum este folosită de Heran și Lindauer”, scriu autorii noii cercetări. „Rezultatele noastre sunt conforme cu ale lor în măsura în care albinele pierd altitudine în absența fluxului optic ventral”.
Pe scurt, se pare că albinele folosesc indicii vizuale pe sol pentru a-și menține altitudinea, iar când pământul nu le mai oferă o linie de bază adecvată, cercetătorii cred că ele coboară mai jos în altitudine pentru a vedea dacă pot recăpăta acel flux optic ventral. Crezând că este mai departe decât este de fapt, în cele din urmă se prăbușesc.
Dacă albinelor din experiment li s-ar fi oferit un câmp vizual mai larg, probabil că ar fi putut folosi alte indicii din jurul lor pentru a ajuta la menținerea altitudinii. Însă atunci când zboară peste un lac mare, liniștit sau un tunel închis, există puține alternative pe care insectele le pot folosi pentru a-și măsura altitudinea. De asemenea interesant, un experiment similar a constatat că muștele nu folosesc fluxul optic ventral pentru a-și controla altitudinea. Prin urmare, specii diferite pot folosi tehnici diferite pentru a-și menține zborul.
Articol de Larisa Ivan
