Te-ai văzut cu cineva răcit și cum ajungi acasă ți se pare că ai răcit și tu? Probabil puțin cam devreme să se fi manifestat simptomele dacă într-adevar ai fost infectat. Iar dacă nu este vorba despre o infectare, atunci de ce ai senzația că îți curge nasul, că îți vine să tușești și aproape că ai temperatură?
Tulburările psihosomatice sunt afecțiuni fără o aparentă cauză biologică. Adesea, ele includ o puternică componentă emoțională sau o amintire ca factor precipitant. Psihologii vorbesc de mult timp despre capacitatea creierului de a induce și provoca o vastă simptomatologie, precum durerea cronică, dermatita sau hipertensiune arterială, dar aceste observații au fost privite de către alți specialiști cu o doză de scepticism respectuos.
Nu poate veni ca o surpriză, în lumina biologiei evoluționare, adaptarea creierului nostru față de stocarea amintirilor despre bolile suferite anterior. Ar fi împotriva adaptării pe termen lung ca organismul nostru să nu treacă în revistă afecțiunile trăite, factorii declanșatori, cât de rău ne-am simțit și evenimentele de care să ne ferim. Unele dintre aceste aspecte sunt memorate conștient, însă o bună parte dintre ele sunt stocate la nivel inconștient.
Studiile din ultimele decenii i-au determinat pe oamenii de știință să creadă că aceste „amintiri ale răspunsurilor imune” sunt, de fapt, cele care cauzează boli psihosomatice, iar diminuarea acestor amintiri nu numai că ameliorează simptomatologia psihosomatică, ci și bolile „adevărate”, potrivit unui studiu recent publicat în jurnalul Cell.
La nivel cerebral, neuronii din cortexul insular sunt cei responsabili pentru atribuirea valenței emoționale unui stimul senzorial, dar și pentru activarea unui răspuns imunitar memorat ce poate provoca anumite simptome fizice. Probabil, suprimarea activității acestor neuroni poate reduce severitatea bolii resimțite.
În 1974, Robert Ader și Nicholas Cohen au descoperit accidental că sistemul imunitar poate fi condiționat să asocieze un stimul extern cu un răspuns fiziologic. Ei studiau dacă șoarecii ar putea fi condiționați să nu le placă un gust. Prin urmare, au dat șoarecilor apă îndulcită, urmată de o injecție cu un medicament care provoacă greață. După două luni, șoarecii au învățat să evite apa dulce. De la sine înțeles, pentru că nimănui nu îi place senzația de greață, nici măcar șoarecilor.
Însă, forțați să continue să bea apă dulce, șoarecii au început să dezvolte infecții și să moară alarmant de repede. Medicamentul folosit pentru inducerea grețurilor suprima, de asemenea, și sistemul imunitar. Deși cercetătorii se opriseră din a administra medicația, sistemul imunitar al șoarecilor era încă suprimat și deci, nu putea proteja corpul împotriva infecțiilor banale.
În legătură cu acest studiu, s-a observat că au fost memorate două răspunsuri fundamentale de către creierul animalelor: (1) evită apa și (2) suprimă sistemul imunitar. Astfel, Ader și Cohen au concluzionat că și amintirea răspunsului imunitar la stimuli este memorată și chiar reprodusă în cazul reîntâlnirii cu stimuli în cauză.
Multe boli psihosomatice sunt răspunsuri imune fără un scop. În timp ce poți evita nucile sau crustaceele pentru a preveni o reacție alergică, cum eviți amintirile pentru a preveni bolile psihosomatice? Prea puține progrese în prevenirea și tratarea bolilor psihosomatice s-au înregistrat în ultimii ani. În principal pentru că cercetătorii în neuroștiință nu reușeau să descifreze regiunea din creier implicată în generarea acestor amintiri, până de curând.
Un grup de cercetare de la Facultatea de Medicină Technion a emis ipoteza că amintirile răspunsurilor imune sunt stocate și recuperate de cortexul insular. Cortexul insular este regiunea responsabilă pentru detectarea stării fiziologice a corpului (de exemplu, temperatura corpului și nivelurile de nutrienți) și interpretarea lor în senzații corporale (de exemplu, căldură și foame). Cercetările anterioare au arătat că atunci când cortexul insular nu funcționează, amintirile răspunsului imun nu sunt stocate.
Pentru început, cercetătorii au creat amintirea unei reacții imune. Aceștia au indus, la șoareci, inflamație intestinală în timp ce monitorizau activitatea cerebrală, iar rezultatele au relevat faptul că neuronii din cortexul insular prezentau activitate crescută. Aceiași șoareci au avut parte de o lună de recuperare, iar mai apoi cercetătorii au folosit o metodă chemogenetică pentru reactivarea acelor neuroni activați precedent în urma inflamației intestinale.
Fără urmă de factor extern cauzator de inflamație, inflamația s-a întâmplat din nou în exact același loc. Cu alte cuvinte, simpla rememorare neuronală a inflamației a propulsat creierul în generarea ei fiziologică.
În cele din urmă, cercetătorii au investigat dacă cortexul insular joacă un rol în experiența inflamației inițiale sau dacă acesta doar stochează informație pentru a fi accesată ulterior. Aceștia au indus inflamația intestinală în șoareci fără experiența bolii și totodată au inhibat activitatea cortexului insular. Rezultatele au relevat faptul că boala propriu-zisă s-a manifestat mai ușor, atât la nivelul simptomatologiei, cât și al răspunsului imunitar.
Rezultatele studiului sugerează faptul că afecțiunile, chiar și cele non-psihosomatice ar putea fi agravate de componenta psihosomatică, ce pare că joacă un rol important în activarea unui răspuns imun fără un stimul fizic propriu-zis.
Cu siguranță, nu toate afecțiunile sunt psihosomatice și poate că nu toate au o componentă emoțională precipitantă, însă studiile aflate la intersecția imunologiei și a psihologiei ne demonstrează că organismul și mintea sunt mai intercontectate decât unii dintre noi ar fi crezut. Rezultate ca acestea nu încearcă să sugereze că afecțiunile medicale sunt de natură psihologică, ci că poate este timpul să privim o afecțiune, cu precădere cele cronice, din prisma unei echipe multi-disciplinare. Minte sănătoasă în corp sănătos.
Articol de Victoria Nănău
